Când începe trezirea ta, inevitabil, începi să vezi adevărul, să îl simţi, să nu mai suporţi minciuna şi inversiunile. Pur şi simplu, când auzi, citeşti sau vezi ceva denaturat, făcut ca să te ducă în eroare, spus ca să te manipuleze, fiinţa ta (că nu ştiu cum să îi spun altfel), refuză să continue să asculte, să privească, să stea pe loc. E ca şi cum zeci de becuri roşii se aprind, alarma se porneşte şi, totul semnalează cu steaguri roşii că acolo nu e nimic adevărat.
Nimeni nu îţi spune asta de la început, dar trezirea vine la pachet cu îndepărtarea de oameni, poate chiar de cei mai apropiaţi (tată, frate, mamă). Încerci să vorbeşti cu ei, pentru că îţi pasă de ei, pentru că aveţi lucruri în comun, poate chiar experienţe de viaţă sau un habitat comun. Dar nu ai cum să ajungi la ei, nu te aud, sunt sub vraja sistemului, văd doar ceea ce au fost programaţi să vadă.
Iar tu, ieşit fiind din programe, le vezi clar fricile, îndoctrinările şi limitările. Nu ai cu cine vorbi… Poate că îi iubeşti sincer şi vrei din tot sufletul să faci ceva pentru ei, dar nu ai cum. Doar te iroseşti…
Am avut ocazia de curând să testez toate aceste lucruri. O vizită inopinată. A venit la mine fratele mai mare, cu care nu vorbesc de peste 3 ani, de câteva luni nici nu mai comunicăm nici prin mesaje, căci l-am blocat pe toate liniile. Ştiam că va veni o dată şi o dată, căci e şi el pe actul de proprietate şi se simte proprietar pe drept aici, dar fără să se intereseze de necesităţile locului, taxe, reparaţii. În ciuda faptului că nu vorbim şi nu mai avem nicio punte de comunicare, mă aşteptam să vină.
De ce? Pentru că lumea în care trăieşte el este o lume a proprietăţilor fizice, a drepturilor de proprietate, a succesului în viaţa printr-un job bun, a obligaţiilor faţă de părinţi, a crucilor şi pomenilor făcute la biserică. O lume din care eu nu mai fac parte.
Aşa că aşteptam cu interes această vizită, întrebându-mă cum vor decurge lucrurile.
Şi iată-l ciocănind în poartă, direct, pentru că îi tăiasem orice posibilitate să arunce buzduganul înainte. Partenerul meu, alarmat de zgomot, a ieşit să vadă ce e.
– A venit Cătălin…
– Care Cătălin?… Mintea mea nu găsea persoană cu acest nume în acel moment. Ştiam vreo 3 Cătălini. Unul e ginerele vecinii de peste drum, al doilea e ciobanul, dar niciunul dintre aceştia nu ar fi făcut tărăboi la poartă, cel mult ar fi strigat… Și… mai e frati-miu… De care uitasem. Un fior rece pe șira spinării…
Mi-a luat câteva minute să mă repliez, să mă îmbrac cât de cât decent şi să mă pregătesc psihic pentru această confruntare. Căci prezenţa lui este întotdeauna ca o tornadă, cu dureri în plexul solar şi diaree. Fratele meu este o persoană toxică, agresivă verbal. Un scorpion care nu ştie cât rău poate face şi care crede în drepturi la proprietate (pentru care s-ar lupta până în pânzele albe) şi obligaţii faţă de părinţi şi alte rude cu bani şi moşteniri de care trebuie avut grijă.
Am coborât într-o stare echilibrată. Zâmbind.
– E dreptul lui să vină aici, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu o gazdă bună. Mi-am spus în gând…
A început să peroreze direct, fără nicio întrebare introductivă, de parcă nu ne văzusem de ieri.
Vorbea despre locurile de veci, despre cruci, despre posibila dorinţa a mătuşii noastre de a fi îngropată aici când îi va veni sorocul (deşi nu e sigur, că nu a zis nimic clar şi, scriitoare fiind, ar putea să prefere cimitirul Belu). Pe ce nume e locul de veci, de când nu e plătită taxa la cimitir, se poate face cavou? O tiradă fără sens pentru mine.
– Decât să facă cruce nouă pe mormântul mamei, mai ales că nu ştii sigur dacă vrea să fie îngropată aici, mai bine donează banii unui copil sărman.
Atât am reuşit să spun. Şi că nu am mai plătit taxa la cimitir de 2 ani, căci mi se pare în zadar. Bani aruncaţi pe geam. Eu preferând să fiu îngropată în fundul grădinii, cu un pom deasupra (un tei ar merge de minune).
- am văzut că un pic a zâmbit, doar aşa, un pic. Apoi a tras aer în piept şi şi-a continuat programul, pe tonul specific, tare şi repede, de parcă eram în port şi pleca vaporul pe care era, eu pe ţărm trebuia să prind mesajul. Ţipa ca să îl aud, căci valurile se loveau de prova şi era un zgomot infernal.
– Îţi dai seama că nu o pot întreba unde vrea să fie îngropată!
– … Chiar tu ai zis că are o vârstă şi e interesată de aranjamentele de înmormântare… E firesc să clarificaţi şi asta. Şi da, dacă vrea aici în groapa cu mama, are sens să faceţi cruce nouă şi cavou. Altfel… mai bine donaţi banii unui copil sărman…
– Lasă că mă duc la biserică şi mă ocup eu.
– Sigur, numai că azi e joi şi la biserică găseşti pe cineva doar sâmbăta şi duminică. Şi eu nu mă bag, nu mă interesează câtuşi de puţin aceste planuri.
– Nu, că rezolv chiar azi. Şi plătesc şi taxa la cimitir. Am vorbit eu cu primarul.
– Oi fi vorbit tu cu primarul, dar nu el se ocupă de taxe la cimitir si cavouri. Tu faci cum vrei, desigur.
Sunt sigură ca nu a vorbit cu niciu primar, chiar ar fi de mirare să fi găsit el pe cineva la primărie la ora aceea, că acolo la ora 14 toată lumea rupe ușile. Și era trecut de ora 15. L-a menționat doar ca să aducă un plus de autoritate în discuție, și să mă prindă în mreje. Numai că eu nu dau doi bani pe primar și știu foarte bine cum stau lucrurile în sat și care de de se ocupă, sau nu se ocupă.
Apoi a trecut la un al doilea subiect, care, de fapt, cred că era primul pentru el. Casă, incadastrare, înscriere în Cartea Funciara, etc.
Chiar eu făcusem demersurile de încadastrare cu 7 ani în urmă, în ideea că o să cumpărăm aici. Dar ne-am blocat, nereguli multe, a murit şi una dintre mătuşile de pe actul de proprietate ia fiicele ei nu vor să facă succesiunea. Am fi putut doar să cumpărăm drepturile lor de moştenire.
După un an de alergătura și cheltuieli, am decis să renunţ la acest plan. Oricum, sunt pe titlu de proprietate ca moştenitor, am dreptul să locuiesc aici. Cât trăiesc, nu mă poate da nimeni afară, cel mult, pot veni şi ceilalţi să stea cu mine.
Să vinăăă, e loc pentru toți! Și de muncă!
Apoi l-am întrebat pe partenerul meu dacă el vrea să stea aici când eu nu oi mai fi. A zis că nu stă singur aici, se duce la el acasă.
Bun, atunci la ce să mai cumpărăm? Să băgăm banii în ceva ce nu se va putea vinde în veci? Nu mai bine ne vedem în linişte şi pace de viaţa noastră? Că nu ţin neapărat să fiu proprietara aici… Plătesc impozitul, am grijă de loc, îmi trăiesc viaţa frumos. E de ajuns.
De data asta frati-miu, pe un ton mai ridicat, a început să peroreze despre necesitatea legală şi patrimoniala de a face cadastru şi înscrierea în Cartea unciară, pentru a preîntâmpina posibilitatea ca cineva să revendice dreptul de proprietate.
Băi, vorbea ca din carte! Perora mai ceva ca un avocat! Ştiam bine la ce se referă, căci văzusem şi eu ştirile, videoclipurile, în care se vorbea despre ce probleme poţi avea dacă nu faci cadastru şi intabulare.
– Stai puţin… cine va să vină să ceară dreptul de proprietate aici?! Cum vine asta?! Bate unul la poartă şi zice, aici vreau să stau eu! Şi eu trebuie să îi cedez casa pentru care plătesc impozit la stat, că aşa vrea el?! Ce tâmpenie mai e şi asta?
– Trebuie făcut cadastru!
– De ce?
– Nu vrei să ai şi tu număr în registru funciar?
– Nu! Pot trăi şi fără el, te asigur. Eu şi jumătate din sat. Uite, vecinul din stânga nu are cadastru, nici cel din dreapta, nici… De fapt, pe partea noastră, NIMENI nu are cadastru. Şi trăiesc în linişte şi pace.
– Trebuie!
Începuse să ridice tonul. Căci nu mă putea… aburi din vorbe. Căci nu îmi putea da răspunsuri la întrebări. Căci nu se aştepta să fiu atât de stăpâna pe mine şi logică în discuție. Era ceva nou pentru el. Aşa că am început să ridic şi eu puţin tonul, păstrând un limbaj decent.
– Nu văd de ce TREBUIE, şi de ce te… chinuie pe tine grija asta acum. Aici nu se poate vinde până nu se face succesiunea pe care verişoarele noastre au zis clar că nu vor să o facă.
Îmi era clar ce vroia să facă. Nu faci aşa cadastru că… trebuie. Decât dacă vrei să vinzi. Vrea să vândă tot ce poate, dar nu e chiar aşa simplu, căci mai sunt şi eu pe actele de proprietate, iar eu nu vreau vânzări. Aceeaşi situaţie e şi cu apartamentul tatălui. Şi pe acela vrea să îl vândă, deşi tata încă trăieşte, la azil, e drept. Şi acolo sunt coproprietar.
Pe scurt, pentru el sunt precum cuiul lui Pepelea, din cauza mea nu poate vinde nimic, Decât dacă face ieşire din indiviziune, Dar pentru asta îi trebuie cadastru, care nu e făcut în niciun nici aici și nici pentru apartament, iar pentru cadastru îi trebuie o copie după buletinul meu, pe care, desigur, nu i-o voi da.
Practic, pentru că eu nu sunt de acord cu vânzarea, ar trebui să apeleze la avocat, procese, etc…
Aici, la ţară, e şi mai încurcat totul, căci mai trebuie făcută şi o succesiune care nu se va face veci.
Îmi pare rău că vă plictisesc cu toate aceste detalii pământeşti, dar aşa o să înţelegeţi mai bine nivelul de frustrare la care a ajuns frati-miu în discuţiile cu mine. Și acum mai mult ca niciodată.
– Cătă, tu faci ce vrei, eu nu sunt de acord nici cu cruci, cavou şi cadastru. Nu le văd sensul. Dar nu mă pot pune în calea fericirii tale, desigur. Fă ce vrei, dar fără ajutorul meu.
– Da! Aşa o să fac! Mă ocup eu de tot! Că nici Sorin (e un alt moştenitor care nu e interesat de vânzare şi proprietate, e mulţumit că cineva e aici şi plăteşte taxele) nu vrea să se implice!
Aici a luat-o razna. A trecut la o tiradă de înjurături urâte, de nereprodus. Nu mă putea înjura pe mine, căci spera, totuşi să îl ajut, aşa că l-a înjurat că la uşa cortului pe Sorin.
Acela a fost momentul în care am decis să pun punct la toată mascarada. M-am ridicat şi am plecat. Pur şi simplu. M-am dus în pădure, în ciuda faptului că era înnorat și era anunțată ploaia. Aveam nevoie să mă… curăț de toată energia aceea negativă, să îmi regăsesc echilibru, să ies din jocul nebun în care lumea asta încearcă să te tragă.
Am plecat pe drumul ştiut vorbind cu ghizii mei spirituali şi reconstruindu-mi liniştea şi pacea. Reconstruindu-mi lumea tihnită în care vrea să stau cât mai trebuie să stau pe aici. Căci nu pot pleca când vreau, e clar, trebuie să aştept sorocul, dar pot alege să trăiesc în linişte, pace şi echilibru.
Da, cu puţin. Drămuit bine. Dar frumos şi echilibrat.
Legat de povestea de mai sus, o să mai spun doar că erau (fratele și soția lui) foarte uimiţi de modul în care am reacţionat. Partenerul meu a rămas cu ei, le-a pus chiar masa, a fost o gazdă perfectă. Şi le-a explicat că… aşa sunt oamenii la bătrâneţe, o iau razna, nu mai au răbdare, se enervează ușor.
Eu sunt mezina familiei, chiar şi el, partenerul meu, e mai mare decât mine cu 5 ani, aşa că justificarea lui a fost ilara, dar pe gustul meu. Practic, le-a zis că sunt bătrână şi ramolită şi că nu te poţi înţelege cu mine.
M-a distrat teribil. Știam că mă pot bizui pe el, dar nu credeam că o să fie atât de inspirat!
Când au intrat pe poarta, au zis că stau 2 zile aici. După plecarea mea bruscă de la masă, în toiul înjurăturilor, au zis că pleacă de dimineaţă.
După un drum pe care, în mod normal, îl fac în 3 ore, am revenit, dar m-am purtat ca şi cum nu existau. Trecuse doar o oră, ceea ce m-a făcut să mă gandesc că pentru mine timpul își schimbase dimensiunea. Discuțiile acelea cu mine insămi și ghizii mei au durat mult mai puțin aici, în matrice.
Era dreptul lor să vină aici, dar eu nu am nicio obligaţie să fiu o gazdă bună. Şi, pentru că nu îmi face nicio plăcere compania lor, nu văd de ce i-aş încuraja să mai vină, fiind primitoare şi, eventual, făcându-le daruri de plecare, cum o făceam în trecut. Căci pivniţa e plină şi aş fi avut ce să le ofer.
După o plimbare prin sat, probabil și pe la biserică unde sigur nu au găsit pe nimeni, s-au mai învârtit o vreme pe aici, au fumat, au băut bere. Apoi au decis să plece, nu se simţeau bine. Nu se așteptau să își petreacă timpul singuri în curte.
Cam aşa se întâmplă când semeni vânt. Culegi furtuna.
Aceasta a fost experienţa. Am avut şansa să văd lumea din care am plecat şi să îmi exersez capacitatea de a rămâne în afara fricilor care, altă dată, m-ar fi făcut să plec capul şi să fiu de acord cu toate aberaţiile lui frati-miu şi chiar să îl ajut.
El pe asta miza. Nu se aştepta să zic tu fă ce vrei, dar fără mine, eu nu sunt de acord cu ideile astea. Şi să plec pur şi simplu. Eu, gazda cea mai bună din lume, am avut tăria să plec şi să îi las în grijă partenerului – care s-a descurcat admirabil.
Am avut ocazia să privesc faţa în faţă una dintre fricile mele cele mai mari. Căci, până acum 3 ani, îmi era frică de Cătălin şi aş fi acceptat fără să comentez oricare dintre planurile lui, ba chiar l-aş fi ajutat, obedientă şi recunoscătoare că pot să îl ajut.
Acum, însă, când nivelul de conştientă a crescut, am văzut lucrurile exact cum sunt – o mascaradă – şi nu m-am lăsat manipulată. Am făcut ceea ce e bine pentru mine, m-am rupt din joc şi m-am întors la liniştea şi echilibru meu.
Este încă un pas înainte pentru mine şi mă simt uşurată. M-am mai curăţat de o frică.
Şi mai e ceva de spus. Îmi este clar că nu voi putea redeveni ceea ce am fost înainte. Că am ajuns la un nivel de conştientizare în care nu mă mai las ghidată de ceea ce spune lumea, de dorinţa de a păstra aparenţele şi pacea, cu preţul liniştii şi autenticităţii mele.
Sunt ceea ce sunt şi mă manifest şi exprim ca atare. Cale de întoarcere nu mai există.
Poate că e şi vârsta…
Îmi place ideea că, poate, sunt la vârsta la care oamenii se ramolesc şi nu mai au răbdare, fac lucruri pe care altfel nu le-ar face. Aici, în jocul ăsta, acum am 53 de ani.
Poi, dacă e aşa, să jucăm jocul aşa cum vreau eu – să ne bucurăm de ce ne mai putem bucura în haznaua asta, să dansăm şi să cântăm, să fim fericiţi şi zâmbitori, să glumim şi să facem haz de necaz.
Să jucăm jocul aşa cum e – unul fără miză în care poţi face orice vrei, atâta timp cât nu îi lezezi pe cei din jur!
Ce se poate întâmpla rău?! Să mori?! Poi asta e darul suprem pentru mine! Este ieşirea din joc pe care o doresc cu ardoare!
Am ales să fiu ceea ce sunt, o fărâmă de nemanifestare, o scânteie protejată de ghizi spirituali care sunt aici să mă ajute, numai să le cer asta! Şi, pentru că nu pot încheia jocul când vreau, am ales să îl fac frumos! Pe scurt, mi se fâlfâie de conveniențe, de obligaţii, de ce cred NPC-urile că trebuie făcut!
Mi se fâlfâie! Şi cale de întoarcere de acum nu mai e pentru mine!
