Dare to Cross this Andromedan Portal? 🌟 963Hz 💫
Sunt un om obosit de viaţă într-o lume inversată. Răsturnată. În care lucrurile bune au forme hidoase, iar dacă eşti prost şi fără rost ai succes.
Nimeni nu mai vede nimic. Ne împiedicăm unii de alţii, orbecăind prin întuneric. Ne călcăm în picioare.
Noi nu cedăm! Noi #rezistăm!
Când totul se cuantifică în bani, cum ar mai putea avea etică, sens şi valoare?!
Când ajutorul pe care îl dai se cuantifica în bani, cum mai poate avea valoare morală?!
Şi când se vorbeşte despre etică şi morală, cum mai pot exista acestea?!
Am trăit vremuri în care doar am dat. Pur şi simplu. Fără nicio aşteptare. Pentru că am putut, nu m-am gândi la viitor. Să fie bine. Pentru fiul meu, pentru tata, pentru toţi ceilalţi, că erau aproape sau departe.
Un colţ de pâine – îl rupeam pe masă acolo, în casă. Îl împărţeam cu fiimiu și tata.
Am dormit ca în gară într-o cameră cu trei uşi. Am învăţat să nu strâng nimic, căci așa era mai uşor să îmi fac bagajele şi să plec. Oriunde. Doar cu laptopul, camera foto şi câteva haine în rucsac.
Am avut şansa să îmi câştig existenţa într-un mod futurist. Când toată lumea proslăvea valoarea unui job stabil, la birou, cu toate taxele plătite la stat, eu lucram de la distanţă, cu contracte de colaborare, plata taxelor obligatorii, nimic în plus. Când a venit plandemia, izolarea aceea acasă era pentru mine o condiţie firească. Mai izolată decât eram în acel moment, nici nu puteam fi! Eram mai izolată decât cereau ei!
Din păcate, a venit AI-ul peste noi, creatorii de conţinut, şi ne-a luat sursele de venit. Am fost primii loviţi. Au urmat voice overii, cântăreţii, fotografii, chiar şi pictorii. Mai toate artele creative au fost afectate dramatic.
Am învăţat în izolare să trăiesc cu puţin bani. Cu minimul necesar. Cu… de ce să dau banii pe asta când mă pot lipsi?! Când raportezi preţul unui lucru la … cât timp din viaţa mi-ar lua să câştig banii necesari ca să îl cumpăr… înţelegi că nu îţi mai trebuie.
Pe tata l-a luat frati-miu şi l-a dus la azil. Pur şi simplu. Într-o zi nefastă în care, aparent, el nu mai vroia să meargă, nu mai vroia să fie autonom.
– Sunteţi de acord? Trebuie să suplinim plata azilului că nu îi ajung banii din pensie. Cu atât fiecare!
– Nu sunt de acord. Nu am aceşti bani. Nu am un venit stabil. Tata are pensia de trei ori mai mare decât aş putea câştiga eu într-o lună bună. Sunt luni în care nu câştig nimic.
– Găseşte o soluţie!
Soluţii tot găsisem. Ani la rând cât locuisem cu tata. Acum, în izolare, departe de lumea carieristică, de joburile bine plătite, singura soluţie părea să fie vânzarea unui rinichi. Iar asta, totuşi, nu era o soluţie de viitor. Că al doilea rinichi nu îl mai puteam vinde când banii se terminau.
Interesant este ca tata ar fi fost de acord cu acest lucru… Să stea în continuare la azil, mai tot timpul în pat, pe rinichiul meu.
După 2 ani de azil, preţurile au crescut. Tata, aparent autonom, nu se ştie unde ar trebui să stea.
Atât de autonom cât mai poate fi un om de 84 de ani obişnuit să i se aducă acum totul de-a gata. Scoală-te masă, pune-te masă! Acum îţi facem baie, acum te bărbierim, acum te ţinem izolat la etajul 2, ca nu cumva să cazi pe scări când vrei să ieşi la aer şi soare.
Fraţilor nu le mai ajung banii. Nu că nu ar avea. Au… Mai mulţi decât am avut eu vreodată, ei pot câştiga în câteva luni. Dar au decis că nu mai pot plăti. Ca asta nu e o soluţie de viitor.
Da, ştiam asta încă de acum 2 ani. Când cu vânzarea rinichiului meu.
Au zis că îl aduc pe tata acasă. Bine că nu s-a vândut casa, că se pusese problema odată.
Limitaţi suntem în decizii când nu le luăm cu inima, ci cu rinichii. Astfel, ajung să ne sufoce între slogane bine scrise cu AI despre etică şi moralitate. Cu diacritice și tot dichisul.
Cică e etic şi moral să ai grijă de tatăl tău. Am făcut acest lucru vreme îndelungată pentru că aşa am simţit, nu pentru că aşa trebuia. Nu mi-am pus niciodată problema că trebuie să o fac, că așa e etic și moral. Acum, că am obosit şi abia mai pot avea grijă de mine, mi-a cam trecut de etică şi moralitatea lor.
Când totul se raportează la bani, lucrurile devin fără sens. De neînţeles. Iar etica şi moralitatea două vorbe goale.
Şi, v-am zis – am obosit. Până aproape de final.
Pe lumea asta nu mai e nimic curat. Toate sunt murdare… Chiar şi aici, în colţul acesta de rai, uneori lucrurile nu au sens.
Copchii străini sar gardul să facă treaba mare în curtea ta. Aruncă cu zăpadă în geam seară de seară până reuşesc să îți spargă geamul. Intră în grădina ta să taie salcâmi vii, potenţială pădure.
Oamenii se închină fără să ştie la ce. Eu nu mai fac asta de ceva vreme. Sunt o ciudăţenie care a ales să nu facă rău, dar nici bine. Căci acestea nu există, sunt doar în mintea noastră. Dacă am lua deciziile cu inima, totul s-ar simplifica dramatic. Te ajut pentru că pot, cât pot. Pur și simplu!
Lumea asta este întinată definitiv. Şi fără nicio şansă de recuperare. Se va zgâlţâi din ţâţâni curând şi se va scutura de toate rănile şi bubele pline de puroi. Se va reseta.
Iar eu nu voi mai fi în ea. Am ales să ies din joc. Definitiv, cu intenţia puternică și clar exprimată de a pleca mai departe, în nemanifestare şi nondualitate. De a pleca acasă… Nu mai am dorinţe, credinţe, norme aşa zise etice şi morale.
Nu mai vreau nimic din lumea asta a lor. Nu mai au cu ce să mă păcălească la reîncarnare.
Viața poate fi frumoasă, grandioasă, celestă… Dar nu aici. Și mă duc acolo unde… doar sunt ceea ce sunt.
Să nu mă resuscitaţi, vă rog.
