Nu ştiu pe ce butoane se apasă la panoul de comandă, dar ceva se schimbă dramatic în matrice. De câteva zile experimentez stări bulversante. Mă trezesc şi, după doar câteva secunde, de parcă mă aştepta acolo, lângă pat, mă copleşeşte o durere cumplită de cap. Îl simt, capul, cum zvâcneşte, cum fruntea se bombează, gata să explodeze. E tare ciudată durerea asta care poate să îmi modifice percepţia asupra propriului corp. Fruntea, clar, este mai bombată!
Şi mai apar apoi, rând pe rând, o durere surdă în zona inimii, de parcă acolo se lărgeşte o gaură. Şi o stare generală de greutate, de nelinişte, de nebuloasă.
Ştiu că sunt empatică şi conectată cu fiimiu, căruia îi simt stările, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl întreb dacă este în regulă. El era în regulă.
Brusc, sub forma de revelații, simțiri, senzații, imagini, am început să realizez că oamenii din jur acţionează haotic. De parcă primeam mesaje, unul după altul, de la sinele superior. Îi văd cum acționează fără sens, fără direcţie, ca nişte şoareci prinşi în capcană care încearcă cumva să scape.
Sunt un om obiectiv şi deseori văd lucrurile diferit faţă de cei din jur. Văd cum se lasă fermecaţi de aparenţe şi acţionează impulsiv, fără să urmărească planul până la capăt, fără să îi vizualizeze finalitatea, să o intuiască, să o analizeze cu inima. E ca şi cum fac lucrurile legaţi la ochi. Ei nu văd decât rezolvarea de moment, nu şi ce va urma, nu şi posibilele implicaţii ale acţiunilor lor.
Mintea e limitată și usor de manipulat, nu ne mai poate ajuta prea mult în zilele astea. Intuiția, insă, te poate ajuta să nu deraiezi, să păstrezi drumul drept. Cum? Pur și simplu imaginează-ți că faci acel lucru. Te simți liniștit și împăcat? Este ok, o poți face! Te simți neliniștit, depășit de situație, anxios, ceva nu pare deloc ok? Nu o face!
Ceva se întâmplă. Este în aer…
Fratele mai mare vrea să îl după pe tata la un control psihologic – bănuiesc că are ceva planuri legate de vânzarea apartamentului, acţiune cu care nu sunt de acord. Dar mă întreb dacă nu ar fi mai bine să îşi facă chiar el acest control. Văd clar că tata face ce îi spune fratele meu, nu vrea să îl supere, nu îşi mai manifesta abilitatea de a lua decizii, deşi o are.
Fratele meu acţionează haotic, i-a intrat în cap că trebuie să vândă apartamentul ca să aibă bani să îl ţină pe tata la azil. Tata, însă, este autonom şi, dacă i s-ar găsi o femeie să vină acasă de 2-3 ori pe săptămână ca să îi facă menajul, s-ar putea descurca foarte bine. Pensia lui este de 3 ori mai mare decât veniturile mele, şi ar putea plăti din ea serviciile acestei persoane. Ar însemna o cheltuială de 5 ori mai mică decât taxa la azil, probabil i-ar rămâne și ceva bani.
Sincer, nu înţeleg de ce fratele meu este atât de înverşunat şi nu alege calea cea mai simplă. Şi firească. Pentru că, până la urmă, trebuie să ne întindem cât ne ţine plapuma şi să nu forţăm lucrurile, căci nu avem niciun control. Banii îşi vor pierde curând valoarea, iar tata va rămâne fără apartament şi fără posibilitatea de a-şi achita azilul.
Cum nu se poate discuta în niciun fel cu fratele meu, iar tata şi-a inhibat complet puterea de decizie (ceea ce nu mă miră, ştiind că nu a fost niciodată capabil să îşi rezolve singur problemele şi a căutat mereu ajutor din exterior, victimizându-se într-un mod subtil şi aproape parşiv), las lucrurile să curgă. Întrucât sunt coproprietar la apartament (în urma succesiunii făcută după decesul mamei), nu poate vinde decât dacă face ieşirea din indiviziune. Iar acest demers este de durată.
Apoi îl văd pe partenerul meu. Care, de mai bine de 7 ani, tot caută soluţii de business, ca să nu mai fie necesar să lucreze pentru alţii. Are foarte multe calități și abilități, dar nu este un om de business, nu are abilitatea de a organiza procesele, acţionează compulsiv şi, acum, haotic. De fapt, caută idei de afaceri pe care să le copieze, aleargă după fluturii prinși de alții.
Oricât ai fi de talentat, în zilele noastre, în această lume inversată, este aproape imposibil să îți mai câștigi traiul făcând ceea ce îți place. Și asta nu este deloc întâmplător, este ceva dorit și bine orchestrat de sute de ani, pentru că nu se doresc oameni motivați și creatori în matrrice, ci robi pe plantație.
Mi-a prezentat azi o nouă ideea de afaceri, ceva cu un curs de programare cu AI, făcut de un puşti care are auditoriu mare, acesta promovând de mai bine de 2 ani o aplicaţie de desenat care are inteligenţa artificială în spate. Puștiul are canal de youtube unde postează regulat videoclipuri cu prezentarea noilor facilităţi din aplicaţie sau face live-uri. Este deja urmărit de câteva sute de oameni şi, firesc, când a lansat cursul pentru creare programe cu AI, a găsit imediat 10 oameni dispuşi să plătească 99 de dolari ca să participe. 10 oameni din câteva sute, sau poate mii de urmăritori. Şi, uite aşa, în doar 2 ore, a câştigat 990 de dolari!
Partenerul meu, însă, refuză să vadă şi cei doi ani de promovare online în care acest băiat a atras sute de urmăritori. Puștiul nu ştie programare şi, în cadrul cursului, a creat un program folosind doar inteligența artificială. Este ceva ce partenerul meu face de ceva vreme, automatizând diverse procese. Şi asta l-a fermecat… Dar, pur şi simplu, refuză să vadă şi restul.
Am încercat, fără succes, să îi spun cum văd lucrurile şi, efectiv, a luat foc. Îl priveam detaşată şi vedeam clar ce se întâmplă. Nu mai auzea. Era programat să acţioneze aşa. Chiar ridicase tonul, spunându-mi că sunt negativistă şi că s-a săturat să îl atac tot timpul, că mai bine tac, că el nu mai vrea să audă idei negative, că de câte ori îmi spune o idee eu nu văd decât eşecul, că…
Brusc am realizat ca era exact ca un NPC căruia încercasem să îi vorbesc despre reaitatea în care trăim… Căci ei reacționează așa. Tu le vorbești de situația din jur, ei se simt atacați, deși nu ai spus nimic despre ei.
I-am zis să nu mai ţipe. Desigur, a ţipat la mine că nu ţipă. Şi am convenit ca el să nu îmi mai zice de ideile lui, ca să nu îmi mai spun părerea. Apoi a continuat:
-Totuși, dacă îţi spun ceva, să te abţii să mai critici!
-Dacă nu te poţi controla să nu mai îmi spui, asumă-ţi şi faptul că o să vorbesc. E firesc.
Sunt genul de om care, atunci când vede ceva nerezonabil, aiuristic, alandala, simte nevoia se vorbească. Mai ales când este vorba de cei apropiaţi. Şi apoi, nu înţeleg de ce ne-am alege să trăim lângă un partener de la care vrem doar să ne asculte, să nu comenteze, să nu îşi spună ideea, să nu împărtăşească cu noi modul în care vede situaţiile şi viaţa.
E haosul din jurul nostru. Şi în ultimele zile a crescut. Oamenii par să fie tot mai incoerenţi şi debusolaţi. Cel mai bine ar fi să ne oprim din ceea ce facem, să stăm pe margine o vreme şi să ne regăsim echilibrul.
Când nu ştii ce să faci, nu acţiona. E ca şi cum păşeşti în gol, în speranţa că vei nimeri cumva un punct de sprijin.
Stai în fund, respiră, păstrează-ţi calmul. Numai NU acţiona!
