Îmi este tot mai greu să scriu. Ştiu că acesta este harul meu, dar, nelucrat, stă acolo, latent, în regres. Până la dispariţie.
Scrisul ar trebui să fie un exerciţiu continuu. Nu te poţi opri. Dacă te opreşti, cuvintele vin mai greu la tine.
Cumva, în fiecare zi, trebuie să te joci cu ele ca să le ţii pe lângă tine. Sunt ca albinele care au nevoie de o regină ca să îşi aleagă casa. Eu sunt şi regina şi casa. Dar am uitat să mă comport ca o regină şi casa a rămas pustie.
Şi am nevoie, mai mult ca niciodată, de ceva creativ în viaţa asta. Ultima de pe planeta asta, pe care bucuroasă o părăsesc, de îndată ce trec dincolo. Aici nu mă mai prinde nimeni, orice ar încerca. Spiritul meu urlă că e de ajuns, că e timpul să pun punct la jocurile astea mârşave. Jocurile foametei şi ale sclaviei. Aici nu ai cum să te joci frumos, oricât te-ai strădui…
Viaţa la ţara e mai ok. Dar e multă muncă. Munca cu pământul ar fi în regulă, că te ţine în priză, dar te mai munceşti şi cu seceta, cu dăunătorii, cu substanțele pe care le tot aruncă din cer, cu condiţiile meteo oscilante care distrug plantele. Cu melcii, coropişniţele, afidele, păsările… No, frate. Devine muncă de Sisif. De exemplu, anul ăsta am pus de 3 ori morcovii şi tot nu ştim dacă se vor face. Anul trecut am pus de 5 ori loboda şi tot nelobodită am rămas, că a devastat căprioara tot. De aceea am pus gard.
Uneori, dimineaţa, când mă trezesc brusc şi nu apucă arhonii să mă asalteze cu bruiaje, simt liniştea. Ies cu ochii întredeschişi, adormită şi în pijama, să dau drumul la găini şi, acolo, în liniştea dimineţii, când vibraţiile sunt mai înalte şi radiaţiile nu sunt atât de multe, mă trezesc. Cu uimire, constat că mă simt bine! Nu mă doare nimic, văd, aud şi simt totul intens. Sunt miliarde de fiinţe în jurul meu, culorile se combină într-un template ireal, diferit de ce vedem ziua, sunetele sunt curate, cristaline, le auzi cumva cu inima. Şi eşti o stare de bine… Total… Fără niciun gând. Doar eşti! Fără griji, fără planuri, fără anxietate, frici! Eşti peste tot, pluteşti, iubeşti…
Aşa ar trebui să fim mereu!
Dar nu durează mult. Mă dibuiesc arhonii şi dau drumul la bruiaje. Mintea începe să lucreze şi este asaltată de programe. Uit cine sunt, reiau viaţa asta de şobolan în cursă, în tristeţe, anxietate şi depresie. Sunt doar aici, în corpul ăsta care pare să se micşoreze şi să se apropie tot mai mult de pământ. Şi mă cuprinde oboseala. O oboseală cruntă, fără leac…
– Dacă vei scrie o carte, sigur o să o citesc!
Asta mi-a zis fiimiu. Şi asta mă motivează să fac aceste exerciţii. Am zeci de pagini de jurnal în care povestesc despre ce am trăit, eu şi el, împreună. Dar trebuie puse cap la cap şi adaptate. Ca să fie pe înţelesul tuturor. Şi să ajungă acolo unde trebuie.
Îmi propun ca în fiecare zi să fac acest exerciţiu creativ. Să scriu şi să captez vibraţia a ceea ce simt. Şi să transmit această vibraţie celor care citesc. Cândva, reuşisem acest lucru.
Cum am ajuns aici, în această moarte a creativităţii? În această beznă? Incapacitate de a înşira cuvintele aşa cum simt?
Totul a început în urmă cu vreo 5 ani. Când am început să scriu toată ziua texte SEO. Iar utilizarea AI-ului a definitivat şi consolidat rezultatul în doar câteva luni.
AI-ul este instrumentul cu care ne vor dezumaniza complet. Iar uciderea creativităţii şi uniformizarea şi perfecţionarea fac parte din strategia lor. Textele scrise de AI sunt perfecte, dar plate. Fără vibraţie. Uniforme. Te îndepărtează uşor şi fără să îţi dai seama de adevăr. Te mint academic şi te duc unde nici nu gândeşti – noaptea minţii!
Vocile făcute cu AI sunt din ce în ce mai perfecte. Nu mai sună robotic. Dar sunt seci. Fără emoţie.
Cu AI poţi face şi grafică. Fotografii perfecte, ireale, superbe – dar fără vibraţie.
Când ajunge la mine ceva făcut cu AI mă simt iritată. Făcăturile AI, perfecte, îmi creează alergii. Nu le mai suport! Visceral le resping.
Şi mă disperă faptul că, uneori, mă păcălesc… Uneori mă prind în mrajă… Stau şi le privesc sau le ascult hipnotizată… Ceva zăngăne acolo, nu sună tocmai bine, dar merg mai departe. Sunt prinsă în capcană…
Şi câţi nu păţesc ca mine?!
Iar copiii aceştia nou veniţi, care nu vor vedea decât făcături cu AI în tot internetul, chiar că nu mai au nicio şansă să fie creativi… Să îşi exerseze abilităţile de scântei divine şi să trăiască în această simulare frumos, în armonie şi împăcare.
Asta şi faptul că banii, care se fac tot mai greu şi sunt tot mai puţini, că statul îţi ia tot mai mult și prețurile sunt tot mai mari, îi vor ţine în capcană. În cuşca acestei lumi virtuale. Special concepută să fim exploataţi, storşi, vlăguiţi. Special concepută ca să dormim pe noi şi să nu mai ridicăm capul din pământ. Din cutia limitărilor.
Trăim doar ca să muncim, să cumpărăm, să dormim şi, dacă suntem docili, să mergem o dată pe an într-un concediu. Dacă suntem şi mai docili, poate chiar şi de mai multe ori…
No, cum să vrei să mai revii aici?!
E un filmuleţ pe internet cu un copil care plânge de se scutură tricoul pe el, că el nu vrea să fie aici! Că totul este o greşeală! Că el nu a vrut să vină!
Cam aşa ceva simt şi eu.
Şi ce e de făcut?
Aici nu prea mai poţi face mare lucru ca să schimbi realitatea. Însă e musai să lucrezi cu tine însuţi să te trezeşti şi să te menţii aşa! E obligatoriu! Ca să fii echilibrat când treci în astral şi să nu te prindă cu programele lor. Căci te vor juca în fel şi chip! Şi, dacă ajungi acolo speriat că nu ştii unde eşti şi ce e cu tine, se vor îmbrăca în haine albe şi îşi vor pune aure, ca să te conducă spre lumină, cică. De fapt, să te reimplanteze într-un avatar, corp pe care îl crezi de carne, pe planeta asta închisoare.
Eh, am deviat de la exerciţiu meu de creativitate… Cum am reuşit? Păi astea sunt gândurile mele din ultima vreme…
Nu mai văd sensul vieţii, sunt obosită, nu îmi mai plac oamenii, greu găsesc ceva atractiv de citit. Nu mai fac bani, dar, nici nu îmi mai pasă de asta. Pentru că, dacă nu mai sunt, asta e… O să mor de foame şi gata. Sau de vreo gripă aiuristică. Şi gata! Nu pot decât să mă bucur de ceea ce va urma! Predicţiile, deşi sumbre pentru majoritatea oamenilor, mie mi se par fericite. Căci, dacă mi s-ar arăta, acum aş accepta să plec! Cu bucurie! Fără să privesc în urmă, pentru că ştiu, da ŞTIU SIGUR, că aici nu mai e nimic de făcut.
Şi nici nu poţi ajuta pe nimeni. Din păcate, fiecare este pentru el aici… Dacă omul nu e trezit deja, degeaba îi spui că trăieşte într-o închisoare şi că, orice ar face, e lumea lor şi el este sclav. Că nimic nu mai are valoare şi sens şi că singura lui preocupare ar trebui să fie să scape de reîncarnare. Să îl ia pe NU în braţe şi să nu le mai cânte în strună, oricât i-ar vorbi de frumos şi atrăgător.
Şi sunt atâtea căi prin care ne manipulează… Banii… Vaccinurile… Job-urile… Internetul… Tembelizorul… Religia…
Mă întreb dacă mai este ceva pe lumea asta să nu fi fost măsluit şi transformat în instrument de manipulare?!
No, clar! Eu plec de pe planeta asta a lor, făcătura de AI şi arhoni! Mă duc acasă!
Hihi! Trebuie să schimb macazul că asta a devenit manifest – nu e un exerciţiu de creativitate, neam! Dar este un început. Pe mâine!
